Lacătele iubirii

Auzisem de ceva vreme de “lacătele iubirii”, văzusem şi un reportaj, dar nu mă aşteptam ca această modă să prindă atât de mult şi de repede şi, mai ales, să fie atât de răspândită. Asta până când m-am lovit de ea, la propriu, în Taragona(corabia) şi Blanes(punct mai înalt pe plajă).

Pentru cei ce nu ştiu încă, modul în care unii aleg să-şi demostreze iubirea “veşnică şi nepieritoare” este să plece cu iubitul/iubită într-un oraş extrem de romantic, să cumpere un lacăt, să chinuie nişte iniţiale/nume scrijelite pe el şi să păstreze sau să arunce cheile, în funcţie de inspiratie. Aşa se face că anumite poduri din Paris, Veneţia, Verona, Moscova şi aşa mai departe au devenit prea încărcate de atâta dragoste, În plus, pe lângă farmecul discutabil, rugina cauzată de lacăte, plus greutatea suplimentară ameninţă structură podurilor.

Originea acestui obicei nu este foarte bine definită. Se pare că ar fi ispirata de romanul Ho voglia di te(Te vreau), publicat de Federico Moccia în 2006, în care protagoniştii îşi scriu numele pe un lacăt, îl închid şi aruncă cheile în râu, jurându-şi dragoste eternă.

 Alţii cred că obiceiul ar fi început în Moscova, dovadă că pe podul Luzhkov au fost istalate structuri speciale pentru agăţat lacăte.

 O explicaţie şi mai veche, care are mai puţin de a face cu dragostea, este cea în care soldaţii întorşi din război obişnuiau să agaţe lacătele de la valizele cu care plecau în armată de poduri sau lampioane şi să arunce cheia.

Atunci când a fost rugat să comenteze, Federico Moccia a spus:  “Acest fenomen mă amuză, nu l-am regretat niciodată. Tinerii fac ceea ce doresc şi acest lucru nu poate fi controlat.”  Ba, mai mult, a argumentat că acest nou gest de manifestare a iubirii este un semn că tinerii învăţa bunele maniere:  “Acest fenomen a început din dorinţa de a lăsa zidurile curate. Este mai bine să avem lăcăţele decât grafitti care să deformeze zidurile.”

 E mai bine să pui un lacăt decât să scrii pe ziduri sau să nenoroceşti scoarţa unui copac sau a unei alte plante vii? Da! Ar fi mai bine să ai structuri bine definite pentru aceste manifestări decât să distrugi, cu romantismul tău, frumuseţea unui pod? Da!

 Dar ce ar fi şi mai bine este să găseşti şi alte metode de manifestare a iubirii, mai puţin intruzive. Ce s-a întâmplat cu jumătăţile de inimă care se potrivesc perfect, cu mai noile jumătăţi de inimioare tip breloc? Sună prea dulceag? Atunci o bijuterie fină. Sau gesturi romantice mai dese. Sau uşurat munca celui iubit prin efort propriu, prin încurajări sau prin simplu fapt de a fi acolo când are nevoie?

 Refuz să cred că dragostea poate fi închisă într-un simbol, oricare ar fi el. Totuşi, nu ştiu cum aş reacţiona la un diamant făcut din cenuşa unei persoane dragi.

 

Fie pâinea cât de rea, tot mai bună-i în Spania!

 

Pentru mulţi dintre cei care ne cunosc, faptul că locuim în Spania nu a rămas necunoscut. Pentru mine, cel puţin, nu a fost o decizie uşoară: îmi iubesc ţara şi cred, cu tărie, că lucrurile pot fi schimbate. Nu a fost uşoară plecarea iniţială a lui Adrian, dar am simţit cu tărie senzaţia de dezrădăcinare atunci când am plecat şi eu. Şi nu vorbesc de părinţii pe care i-am lăsat departe sau de rudele de care îmi păsa mai mult sau mai puţin, ci de ruperea de tot ce era cunoscut, de toate certitudinile şi de toate lucrurile familiare.

Toată lumea cunoaşte proverbul €”Fie pâinea cât de rea, tot mai bună-i în ţara ta”. Ce cred eu despre proverb: parţial adevărat. Pâinea de aici nu seamănă de nici o culoare cu cea din ţară. Fie e prea dulce, fie e numai coajă, fie nu-i ca în ţară. Partea bună la această chestiune este că m-am învăţat să fac aluatul perfect de pâine şi casa mea miroase a pâine caldă în fiecare săptămână. Asta de bine ce în 2010 am primit de ziua mea o maşină de pâine, care stă frumos pe un raft în ţară acum.

E mai bine aici? Da, din foarte multe puncte de vedere! Clientul este client, de banii tăi primeşti maxim de atenţie, marea e la 15 minute maxim, complex residential cu piscină în care ne bălăcim când vrem, linişte, păsărele, vecini politicoşi şi nu foarte gălăgioşi. Partea rea, pentru mine, este că nu am ştiut o boabă de spaniolă înainte să ajung, nu mă încântă limba şi au adoptat legea aia idioată şi populistă cu permisele de muncă în special datorită anului electoral.

Concluzie: dacă aş fi ştiut ce ştiu acum, făceam pasul asta acum câţiva ani. Dor de ţară? Nu prea. Am plecat pentru că nu ne puteam face un viitor în ţară? Poate. Recomandare pentru cei care vor să plece: îţi trebuie curaj să te rupi de tot ce ştii. Mentalitatea românească care spune că e trist că nu-ţi poţi face un viitor în ţară atunci când ai plecat în altă parte e depăşită şi vine ca o tradiţie a secolelor în care ne-am mulţumit să ne apărăm teritoriile, nu să fim cuceritori, văzând rezistenţa ca o virtute. Alte popoare n-au mentalitatea asta şi mulţimea de oameni de diferite naţii care şi-au făcut sau îşi fac un trăi pe alte meleaguri este dovadă vie. Să lăsăm mentalitatea de Mioriţa şi să cucerim lumea!