Halloween în Spania


După ce m-am documentat referitor la Castanyada, mă așteptam la o adevărată explozie de evenimente legate atât de sărbătoarea Tuturor Sfinților(Todos Santos), cât și la cele legate de mult mai comercialul Halloween. Ce am constatat a fost oarecum dezamăgitor pentru mine, dar poate fi interesant pentru altcineva.

Ca la toate marile sărbători, toți cei care au ceva de vândut au găsit prilejul de a decora vitrinele cu elemente specifice acestei sărbători: dovleci, vrăjitoare, pisici negre, bomboane, pânze false de păianjen, ghirlande de hârtie cu stafii și lilieci și orice mai poate fi imaginat. Dintre cei care au făcut excepție, deocamdată, am constatat doar vitrinele celor de la Intimissimi care au decis că viorile și lenjeria intimă sunt cumva conectate și eu una nu țin musai să fac conexiunea între femei, viori și cântat sau între arcușuri și boxerii bărbătești cu imprimeu de banane și text sugestiv.

Chiar dacă a fost sărbătoare pentru toată lumea, nu prea au fost reduceri în magazine, astfel încât cumpărătorii au avut doar o experiență vizuală, nu și motivarea suplimentară de a cumpăra. Magazinele care au făcut profit au fost cele de nișă, adică cele care vând decorațiuni, suvenire, costume și, bineînțeles, dulciuri. Dacă această sărbătoare ar fi fost importantă pentru mine sau am fi dorit să mergem la o petrecere, acum am avut prilejul să găsim toate lucrurile trăsnite necesare.

Cum există o adevărată obsesie în ultimii ani pentru zombie, la rafturile cu vopsele și alte accesorii era îngrămădeală. Și pasionații au organizat parade zombie în unele zone din oraș, parade la care nu țin să fiu prezentă.

Chiar dacă nu sărbătoresc Halloween-ul, am avut prilej să mă amuz de cei care au decis să petreacă în felul lor și să se plimbe în costume pe stradă. Copiii au sărbătorit chiar mai devreme, de vineri, astfel încât până marți sau chiar miercuri mai puteai vedea prințese, schelete, vrăjitoare și pirați de mâna adulților care aveau astfel și grija suplimentară a unor costume făcute nu chiar perfect pe măsura odraslelor.

Cei care au avut chef de distracție în noaptea de Halloween și-au putut rezerva loc la una dintre numeroasele petreceri, unele tematice, organizate de baruri sau cluburi. Hallowbeer mi s-a părut cea mai amuzantă denumire pentru o astfel de petrecere.

Nici chioșcurile cu castane și cartofi dulci nu au fost chiar atât de numeroase pe cât ne așteptam. Însă cel mai amuzat pe care l-am văzut a fost cel din Piața Urquinaona. Cât despre Moscatel, băutura care chipurile însoțește în mod tradițional castanele, cred că se bea numai acasă, așa cum am făcut și noi. Mie uneia îmi cam place acest vino de licor, destul de tare pentru cei 17% și dulce. Frățiorul mi-a spus că e musai să beau Lacrima lui Ovidiu dacă îmi place moscatelul, lucru pe care recunosc că nu l-am făcut până acum, dar am să mă aprovizionez de la raftul de produse internaționale din Carrefour pentru această experiență pe care am ratat-o în țara.

Anul ăsta am mâncat destule castane cât să mă ajungă până la anul și am încercat și gustul cartofilor dulci copți. Dintr-un cartof dulce am mâncat și eu, și frățiorul, și Adrian și ne-a mai și rămas. Toți am declarat că este o experiență minunată o singură dată în viață, exceptând cazul în care nu mori de foame sau nu-l poți găti în alt fel. Asemănători la gust cu dovleacul copt, cartofii dulci cred că sunt grozavi în aluaturi dulci și delicioși în tartele pe care le fac eu. Am să revin când am să gătesc bucata care ne-a rămas, pusă la păstrare în congelator alături de dovleacul fiert.

Dacă aveți planuri de făcut cumpărături pe data de 1 noiembrie în magazine, mai bine faceți altceva. Fiind sărbătoare națională, majoritatea magazinelor sunt închise. Pentru spanioli e ziua în care te întâlnești cu familia și prietenii, faci o plimbare până la cimitir și te relaxezi, eventual dormi până târziu dacă noaptea ai petrecut.

Cât despre noi: am avut un Halloween foarte fericit cu o sticlă de vin vechi nemțesc adus din Praga, cu friptură scăldată în vin, mămăliguță din mălai românesc important în Spania și brânză cu smântâna. Ce mai, o adevărată tratație, nu păcăleli!

La Castanyada sau Sărbătoarea Castanelor

Până la nebuneala sărbătoririi exagerate a Halloween-ului care a cuprins și Spania, data de 31 octombrie era mai mult cunoscută drept Ziua Tuturor Sfinților(Tot Sants). Ce poți face în aceasa zi, în afară de a te costuma sau de a cumpăra costume pentru petrecerile corporatiste?

Mai toată lumea iese la promenadă, mănâncă castane(castanyes) prăjite, cartofi dulci(moniatos – cunoscuți și sub numele de napi pentru cei care au uitat), se îndulcește cu o gură de Moscatel turnat din porron(un vas care permite mai multor persoane să-și picure băutura în gură fără a atinge vasul cu buzele) și înghite una din prăjiturile rotunde create special pentru a fi devorate dintr-o înghițitură numite panellets, mici guguloaie dulci învelite în semințe de pin în mod tradițional sau alte variante, după gusturi, de exemplu cele făcute din nucă de cocos( preferatele mele). Prin unele locuri poți găsi și gutui(membrillo) coapte, dar eu una nu-mi amintesc să fi văzut.

Vânzătorii de castane și napi copți și-au postat chioșcurile încă de pe la începutul lunii octombrie și îi mai poți găsi prin Barcelona și prin ianuarie. Orașul nu duce lipsă de turiști înfrigurați și, de ce nu, de proprii localnici pofticioși care găsesc scuze astfel să se bucure și în afară sărbătorii de castane și napi. Ca să nu mai amintesc de prăjiturile cu cocos pe care le poți găsi mai tot timpul anului la orice patiserie.

Istoric vorbind, aportul caloric al castanelor și al prăjiturilor cu pin, precum și “indulcirea” cu vin erau necesare și binevenite în noaptea de 31, perioada în care se recitau rugăciuni, se băteau clopotele, se cânta, se aprindeau lumânări și aveau loc ceremonii pe tot parcursul nopții în cinstea morților. Celelalte fapte săvârșite în noaptea de 31 rămân la imaginația fiecăruia – și am și eu vreo două idei pe care le țin pentru mine!

Dovadă că omenirea evoluează: oamenii se îmbracă ciudat, beau haotic(ce picurat din sticlă, sticla cu totul dacă se poate!) și se distrează toată noaptea de Halloween. Unul dintre lucruri a rămas, totuși: pe 1 și pe 2 se onorează morții și se merge cu flori la cimitir, florăriile fiind unele dintre puținele magazine deschise în multe localități în data de 1 noiembrie.

Pentru doritori, castanele se găsesc în mai orice supermercat sau frutterie la aproximativ 4 euro/kilogram. Îmi plac castanele de aici pentru că au coaja destul de subțire, ușor de crestat fără cuțitul special. Și, după părerea prietenului nostru iubitor de gutui, gutuile de aici sunt din cele care îți fac gura pungă, la fel cu soiul românesc, nu precum cele importate din Turcia. Adică numai bune pentru gemuri, dulcețuri și prăjituri.

Apropo de gutui, știați că Turcia este cel mai important producător de gutui la nivel mondial? În Spania puteți găsi dulce de membrillo asemănător marmeladei comerciale din România, însă nu garantez că o să vă și placă. Și dacă mai aflați de ceva dulce și bun care se găsește numai acum, aici, dați-mi și mie de știre, nu va îngrășați singuri!

 

* sursa foto

Lacătele iubirii

Auzisem de ceva vreme de “lacătele iubirii”, văzusem şi un reportaj, dar nu mă aşteptam ca această modă să prindă atât de mult şi de repede şi, mai ales, să fie atât de răspândită. Asta până când m-am lovit de ea, la propriu, în Taragona(corabia) şi Blanes(punct mai înalt pe plajă).

Pentru cei ce nu ştiu încă, modul în care unii aleg să-şi demostreze iubirea “veşnică şi nepieritoare” este să plece cu iubitul/iubită într-un oraş extrem de romantic, să cumpere un lacăt, să chinuie nişte iniţiale/nume scrijelite pe el şi să păstreze sau să arunce cheile, în funcţie de inspiratie. Aşa se face că anumite poduri din Paris, Veneţia, Verona, Moscova şi aşa mai departe au devenit prea încărcate de atâta dragoste, În plus, pe lângă farmecul discutabil, rugina cauzată de lacăte, plus greutatea suplimentară ameninţă structură podurilor.

Originea acestui obicei nu este foarte bine definită. Se pare că ar fi ispirata de romanul Ho voglia di te(Te vreau), publicat de Federico Moccia în 2006, în care protagoniştii îşi scriu numele pe un lacăt, îl închid şi aruncă cheile în râu, jurându-şi dragoste eternă.

 Alţii cred că obiceiul ar fi început în Moscova, dovadă că pe podul Luzhkov au fost istalate structuri speciale pentru agăţat lacăte.

 O explicaţie şi mai veche, care are mai puţin de a face cu dragostea, este cea în care soldaţii întorşi din război obişnuiau să agaţe lacătele de la valizele cu care plecau în armată de poduri sau lampioane şi să arunce cheia.

Atunci când a fost rugat să comenteze, Federico Moccia a spus:  “Acest fenomen mă amuză, nu l-am regretat niciodată. Tinerii fac ceea ce doresc şi acest lucru nu poate fi controlat.”  Ba, mai mult, a argumentat că acest nou gest de manifestare a iubirii este un semn că tinerii învăţa bunele maniere:  “Acest fenomen a început din dorinţa de a lăsa zidurile curate. Este mai bine să avem lăcăţele decât grafitti care să deformeze zidurile.”

 E mai bine să pui un lacăt decât să scrii pe ziduri sau să nenoroceşti scoarţa unui copac sau a unei alte plante vii? Da! Ar fi mai bine să ai structuri bine definite pentru aceste manifestări decât să distrugi, cu romantismul tău, frumuseţea unui pod? Da!

 Dar ce ar fi şi mai bine este să găseşti şi alte metode de manifestare a iubirii, mai puţin intruzive. Ce s-a întâmplat cu jumătăţile de inimă care se potrivesc perfect, cu mai noile jumătăţi de inimioare tip breloc? Sună prea dulceag? Atunci o bijuterie fină. Sau gesturi romantice mai dese. Sau uşurat munca celui iubit prin efort propriu, prin încurajări sau prin simplu fapt de a fi acolo când are nevoie?

 Refuz să cred că dragostea poate fi închisă într-un simbol, oricare ar fi el. Totuşi, nu ştiu cum aş reacţiona la un diamant făcut din cenuşa unei persoane dragi.

 

Fie pâinea cât de rea, tot mai bună-i în Spania!

 

Pentru mulţi dintre cei care ne cunosc, faptul că locuim în Spania nu a rămas necunoscut. Pentru mine, cel puţin, nu a fost o decizie uşoară: îmi iubesc ţara şi cred, cu tărie, că lucrurile pot fi schimbate. Nu a fost uşoară plecarea iniţială a lui Adrian, dar am simţit cu tărie senzaţia de dezrădăcinare atunci când am plecat şi eu. Şi nu vorbesc de părinţii pe care i-am lăsat departe sau de rudele de care îmi păsa mai mult sau mai puţin, ci de ruperea de tot ce era cunoscut, de toate certitudinile şi de toate lucrurile familiare.

Toată lumea cunoaşte proverbul €”Fie pâinea cât de rea, tot mai bună-i în ţara ta”. Ce cred eu despre proverb: parţial adevărat. Pâinea de aici nu seamănă de nici o culoare cu cea din ţară. Fie e prea dulce, fie e numai coajă, fie nu-i ca în ţară. Partea bună la această chestiune este că m-am învăţat să fac aluatul perfect de pâine şi casa mea miroase a pâine caldă în fiecare săptămână. Asta de bine ce în 2010 am primit de ziua mea o maşină de pâine, care stă frumos pe un raft în ţară acum.

E mai bine aici? Da, din foarte multe puncte de vedere! Clientul este client, de banii tăi primeşti maxim de atenţie, marea e la 15 minute maxim, complex residential cu piscină în care ne bălăcim când vrem, linişte, păsărele, vecini politicoşi şi nu foarte gălăgioşi. Partea rea, pentru mine, este că nu am ştiut o boabă de spaniolă înainte să ajung, nu mă încântă limba şi au adoptat legea aia idioată şi populistă cu permisele de muncă în special datorită anului electoral.

Concluzie: dacă aş fi ştiut ce ştiu acum, făceam pasul asta acum câţiva ani. Dor de ţară? Nu prea. Am plecat pentru că nu ne puteam face un viitor în ţară? Poate. Recomandare pentru cei care vor să plece: îţi trebuie curaj să te rupi de tot ce ştii. Mentalitatea românească care spune că e trist că nu-ţi poţi face un viitor în ţară atunci când ai plecat în altă parte e depăşită şi vine ca o tradiţie a secolelor în care ne-am mulţumit să ne apărăm teritoriile, nu să fim cuceritori, văzând rezistenţa ca o virtute. Alte popoare n-au mentalitatea asta şi mulţimea de oameni de diferite naţii care şi-au făcut sau îşi fac un trăi pe alte meleaguri este dovadă vie. Să lăsăm mentalitatea de Mioriţa şi să cucerim lumea!